...Bau-bau !!!
Cu mult timp în urmă, trăia pe un vapor o familie de marinari, alături de alte câteva familii de marinari. Vaporul era puternic, atât de puternic încât putea să tragă dup el un șlep încărcat cu tot felul de lucruri care erau duse pe Dunăre de la un port la altul. Familia aceasta era formată din tată, mamă și o fetiță ceva mai mare de un an.
Ei trăiau într-o cabină de lemn în care toate lucrurile: patul, masa, dulapurile, soba de gătit erau fixate în dușumea, ca nu cumva sa fie clintite din loc de tangajul vasului, la valurile create de apă.
Pentru ca părinții fetiței să-și poata vedea de treburile lor casnice și marinăresti, puneau fetița într-o ladă mare, căptușită cu pături. Fetița cu breton și ochi căprui privea peste marginea lăzii ținându-se cu mânuțele ei mici de marginea lăzii. Câteodată, in susul, sau in josul apei, treceau alte și alte vapoare cărora fetița le făcea semn cu mâna închizând și deschizând palmele. În ladă erau puse jucăriile și deseori,acolo în lădiță , dormea un motan mare, gri-dungat, cu un inel de inox prins de ureche.
Într-o zi , mama fetiței spăla rufe. Vremea era vântoasă si copilița se juca prin cameră cu păpușelele și cu motanul. Când rufele au fost spălate, clătite și stoarse, femeia a ieșit din cabină să le înșire pe sfoara de afară, de pe covertă. Ușa cabinei rămase deschisă. După ce termină treaba de afară, mama se întoarse în cameră. Puse lighenușul într-o debara din perete. Întorcîndu-și privirea și cercetând din priviri cabina, observă cu stupoare că fetița nu se zărea nicăieri. Panica i se întipări pe față. Ieși pe covertă și privi în toate părtile, dar nu zări fetița. Atunci strigă cu disperare către marinarii de pe vapor și de pe șlep. Numai tatăl fetiței lipsea de pe vas.
-Domnule Căpitan, Ilarieee!!! Săriți, ajutooor, a dispărut fata.
-Unde, cum?
-Am uitat ușa cabinei deschise în timp ce ea se afla înăuntru și eu întindeam rufele afară.
Bărbații se priviră cu înteles. Își mușcară buzele și, ca la un semn, se dezbrăcară, se descălțară, apoi se aruncară in apă, scufundându-se adânc în apă. Mama fetiței plângea, strigând cu mâile ridicate spre cer. Deodată marinarii se ridicară la suprafața apei. Nu văzuseră, nu găsiseră nimic. Respirară adânc și se scufundară din nou. Și iar trecură clipe de nelinște și așteptare dureroasă.
-Nu e nimic in apă!
-Nici noi n-am găsit.
Cu toții gândeau că apa iute a Dunării duseseră micuțul trup la vale, cu mult înaintea vasului. Nu mai era nimic de făcut. Mama și ceilalți membrii ai echpajului intrară in cabina familiei, a cărei fetiță dispăruse. Toți plângeau. Deodată, în timp ce martorii tragediei stăteau neclintiți în uimirea și disperarea neputinței lor de a face, sau a spune ceva, ușa unui dulap din perete se deschise ușor cu un scârțâit. Prin mica despărțitură apăru coada gri-dungată a motanului, apoi un căpșor cu breton si ochișori căprui. Gurița rotundă și mică rosti în uimirea tuturor:
-Bau-bau !!!
Fetița și motanul, fericita pereche a acestei farse, care i-a costat pe ceilalți atâta neliniște treceau acum din om în om ,spre a fi sărutați și imbrățișați. Da, da, chiar și motanul, nu vă fie cu mirare.
Astfel povestirea mea s-a terminat cu bine, fetița s-a facut mare, mare. Puteți să mă credeți pe cuvânt, altfel nu v-aș fi putut scrie această întâmplare…. căci fetița cu btreton si ochi căprui am fost chiar eu.