GĂINA ÎNDOITĂ

          Cati era o fetiță foarte frumoasă. Să tot fi avut vreo trei-patru anișori. Tăticul ei o iubea și drept răsplată pentru orice poezie învățată îi săruta alunița care îi marca obrăjorul. De data aceasta Cati învățase o poezie în care era vorba despre o cloșcă, care a clocit niște ouă. Le-a clocit după toată rânduiala, păstrându-le calde, sub aripile ei.

          Când s-a împlinit timpul să iasă puișorii , iată că rând pe rând ouăle au început să se crape și de sub coaja lor, să iasă mici ființe gălbui , umede și atât de plăpânde,  încât părea că nu vor rămâne în viață. Dar sub „poala” mamei puful lor subțire s-a uscat repede s-au auzit mici piuituri. Apoi unul câte unul au ieșit la lumină, printre paiele cuibarului și apoi printre firele de iarbă: piu, piu, piu, se auzea peste tot. Mama cloșcă era foarte mândră de puii ei și codcodăcea mulțumită: clo, clo, clo.

          Încă nu ieșiseră toți puii care se aflau în ouă. Găina aștepta. Când începeau să se crape , cloșca stăruia cu privirea asupra oului crăpat , apoi ciocănea ea  însăși ușurel cu ciocul din exterior și puiul ciocănea din interior.

          Când toți puișorii au ieșit, cloșca noastră a rămas foarte uimită: nouă pui erau gălbui, numai unul maroniu.

          Cati rostea poezioara cu mult patos în glas:
 

          „Din toți puii –aflați în poală

          Stă găina la-ndoială,

          Cel cu pana colorată

          Oare nu-i de ciocolată?”

          Cati sfârși poezia și rămase pe gânduri, cocoțată pe scăunelul pe care fusese urcată ca să spună poezia. Și deodată izbucni din mintea ei marea indignare, care era alta decât cea a cloștii. „Vai, vai! rosti Cati. Cine a mai văzut găină îndoită?”