NU E TOTDEAUNA PLĂCUT SĂ TE SPELI…

            Unde mi-a fost mintea? Am uitat ieri seară să vă spun că pe tatăl  celor trei copii îl chema Iani și că cei trei copii ai săi se numeau, în ordine crescătoare (așa cum învațați voi la școală) Ștefan, Cati și Mioara.

           Pentru seara aceasta tăticul Iani a pregătit această poveste care, are un nume cam ciudat. Dar, o să vedeți că va fi plină de haz și de învățăminte.

           Se spune că pe pajiștea de la marginea unui sat din Moldova, încă de dimineață se strângeau copiii din sat, care mai de care: mai mici, mai mărișori, sărăcuți,  sau un pic mai scăpatați,  ce să vă mai spun? Fel de fel de copii.

           - Așa ca noi?

           -Ca voi, numai că vouă vă lipsește ceva față de ei.

           -Ce ne lipsește, priveau șase ochișori mirați?

           -Vă lipsesc căprițele, vacile sau oile cu care copiii fuseseră trimiși la pășune. Vă mai lipsesc trăistuțele cu mâncare și ca să spun adevărul curat vă lipsesc și --hăinuțele lor peticite. Așadar, intr-o zi frumoasă de vară, toată această gloată de copii și vite s-au răspândit pe întindeea pășunii încă stropită de rouă. Soarele era o minge mare, portocalie, răspândind căldura binefăcătoare din zorii zilei.

           Curînd, fiecare și-a găsit rostul lui: vitele au început să pască iar copiii au început jocurile știute de ei, făcând o hărmălaie care se auzea de departe si care ar fi pus pe fugă orice animal periculos.

          -Adică și pe lupi?

          -Daaa, mai ales pe lupi.

          -Și pe urși?

          -Urșii nu trăiesc la deal, ei sunt stăpânii pădurilor de la munte.

          -Înseamnă că și noi putem face gălăgie cât dorim, spuse Ștefan.

          -De ce să faceți gălăgie?

          -Păi ca să nu se apropie lupii!!!

          -Lupi în centrul orașului! N-ai nimerit-o! Ce spuneam? Unde rămăsesem, întrebă tata.

          -La copiii care AVEAU VOIE SĂ FACĂ HĂRMĂLAIE, făra sa-I strige doamna Bohun: „Potoliți-vă cu hărmălaia”.

    S-au jucat ei ce s-au jucat…

          -Ce se jucau?

          -Se jucau „alergata”, „baba oarba”… jocurile de atunci sunt si cele de azi. Spre vremea prînzului li s-a făcut foame. Au desfăcut trăistuțele și fiecare, cu mare poftă, a mâncat ce-i  fusese pus acolo. După masă s-au așezat sub un stejar de la marginea drumului și se odihneau. Deodată, unul dintre ei a strigat către ceilalți:

         -Măăă, alde ăștia! Uite colo bostănăria, ce harbuzi mari are! Copii s-au dus alergând si s-au întors cu câte un burdihănos de pepene în brațe, pe care fiecare l-a „judecat” în felul lui: unii l-au spart și mușcau cu poftă din miezul roșu mânjindu-se până la urechi și peste nas. Alții l-au tăiat in felii. Dar și aceștia s-au murdărit, fiindcă mâncau cu mâna și zeama li s-a scurs pe haine și pe mâini în jos pâna spre coate. Vremea amiezii incepuse să fie dogorâtoare. Muștele și tăunii se lipeau de animale și își înfigeau adănc acele lor nemiloase prin piele. Chiar și copii sufereau. Din cănd în când, auzeai pe câte unul țipând și plesnindu-se peste locul înțepăturii.

   Pe drumul care ducea spre sat se ivi un om. El se opri in dreptul copiilor, tocmai cănd ei mâncau pepeni și se fereau cu mâinile de năvala muștelor.

        -Bună ziua copii!

        -Săru-mâna nene, rostiră copiii.

        -Ce faceți voi aici?

        -Ce să facem, păzim vitele.

        -Și mâncați harbuji!...

        -Mâncăm harbuji, rostiră ei ca un ecou.

        -Păi uite cum v-ati murdărit!

        -Copiii se priviră unii pe alții și izbucniră în râs.

        -Hei, ia ascultați voi la nenea: știți bine că pe aici nu e nici fântănă nici apă curgătoare. Și acu’ cu ce vă spălati, mă? Aud?

        -Nu ne spălăm.

        -Ne spălăm deseară acasă.

        -Eee, până deseară mai e vreme lungă. Uite ce vă sfătuiesc eu: luați cojile de la pepeni, frecați-vă bine cu ele și scăpați de praf.

        Copiii îl priviră mirați.Unul mai curajos culese o coaja de pepene, de pe jos și incepu să se frece cu ea pe brațe, pe picioarele prăfuite și chiar pe față.

        -Ei? întrebă  omul, Nu te simți bine?

        -Bine, bine…

        -Ei, atunci spălați-vă cu toții!

         Copiii așa au făcut. Numai că soarele a uscat repede zeama de pe ei. În felul acesta au devenit o pradă si mai de dorit pentru muște. Săreau, alergau, țipau. În zadar. Mai rău ca ursul prins la mierea din stupină. Cu chiu cu vai fiecare si-a adunat animalele și au plecat spre casă. Căt a fost e rău acel om! rostira copiii cu indignare. Să mai spun, intrebă tata intr-o doară că printre copiii aceia ma aflam si eu? Ori să mai spun că la urma urmelor am aflat că pepenii pe care-i mâncasem erau din bostănăria acelui nene care ne-a învățat să ne spălăm in zeama lor? Găsiți  voi tâlcul acestei povestiri.

    Tata azi veghează toate

    Voi acum dormiți cuminți,

    Spălați în baie

    Și pe dinți,

    În pijamalele curate

    Și feriți de răutate.