Tata

Tata iubea băieţii

Când m-am născut

El era marinar

Îmbarcat

Auzise că sunt băiat,

A făcut cinste şi s-a îmbătat.

 

Apoi văzând că sunt fată

M-a iubit mai mult

Decât ar fi crezut

Oh, m-a iubit cât a putut.

 

Îi semănam leit

Şi se părea

Că eu eram alintul său

În lumea ca o apă mare

Şi rea.

 

Când eram încă mică

s-au despărţit;

Mai bine au făcut

Nu se potriveau

Cum nu se potrivea

Napoleon cu Iosefina,

Nu spun mai mult!

 

Tata venea pe ascuns

să mă vadă.

Câte un vecin mă chema în taină

Şi acolo mă aştepta tata,

În costumul său impecabil

de marinar.

Îl vedeam rar.

 

Dar mi se făcea dor de el

Un dor ca acum,

Un dor nebun.

Când el nu mai este!

 

Când mă adormea

Îmi spunea câte o poveste

Pe care niciodată

n-o ştia

 toată.

 

De ce n-am ajuns

Lângă el în ultima clipă

i-aş fi fost ca o aripă

care i-ar fi mângâiat

fruntea îndurerată

poate mi-ar fi surâs ca altădată.

 

Cu tata puteam să vorbesc

despre orice.

Tata era foarte frumos

Aveam o poză cu tata purtând

barbă şi pipă

Colegele de liceu nu mă credeau

Şi-mi răspundeau râzând

Că e un artist

 

Tata nu era trist

El râdea cu ochii

Cu gura

Şi cu toată făptura.

 

Auzeam şi despre unele “vitejii”

De marinar

De unele bătăi

Când se-mbăta în cârciumile Brăilei

Din cauza necredinţei femeilor

Şi silei.

 

Noi doi ne scriam

Scrisoare după scrisoare.

Acum nu mai am nici una

Ca şi cum mi le-ar fi luat la plecare

Nici fotografii,

Nici vaporul uriaş

făcut de el din carton

pe când eram copilaş.

 

Vaporul acela îl făcuse

La naşterea mea

Cu mâinile lui ştiuse

Să-l facă spre mirarea mea.

 

Nimic nu mai am de la tata

Doar o fotografie mică

de buletin

în care el era bolnav

şi bătrân.

 

Nu bătrân de bătrâneţe

Ci îl ajunsese un fel de tristeţe.

M-am dus la el să-l iau

dar n-am ştiut

cuvintele care i-ar fi plăcut

să le audă, ca să vină

să se însănătoşească lângă mine.

 

Nu, n-am ştiut să-i fac acest

din urmă bine

Stăteam în autobuz şi-l

rugam din privire,

Dar el era hotărât şi dârz

Ca orice grec care e-n stare

Să ardă plapuma pentru

un purec.

Aşa era acum, o stană de sare

Şi eu n-am ştiut

Să-i dau din mine însămi

un strop de soare.

 

Un an mai târziu m-a chemat

Am ajuns prea târziu

Prea târziu.

Prea târziu,

De ce există aceste cuvinte pe care

Niciodată n-aş fi vrut să le scriu?

Va fi oare totdeauna

Prea târziu,

Prea târziu,

Prea târziu?