Toamna la palat

Ce toamnă lungă

           Ca un coridor,

           De palat vechi prin care bate vântul…

           Si se-aud râsete

           de tineri şi de fete,

           pe care i-a mâncat  de mult pământul.

           Iar ceaţa asta care a-nghiţit

           Toţi munţii si pădurile din jur,

           Atâta frunză

           Pe pământul amorţit,

           Parcă se-amuză

           Pentru că am îndrăznit,

           Să o privesc in ochii coloraţi,

           Si să-i sărut răsfrânta buză

           Ca într-un vis obrajii pomădaţi.

           Banchetul din palat a luat sfârşit,

           Pe coridoare şuieră pustiu,

           Atâtea lucruri mi-am închipuit

           Dar n-am ştiut că s-a făcut târziu.